Revin dupa mult timp, aici, pe umilul meu blogg, incarcat cu pagini de nimicuri, pe care simteam sa le expun intregii lumi.

    Revin cu o problema sau cu o intrebare...sau poate sa imi spun un of..nu stiu in ce categorie sa clasific ceea ce simt ca o sa scriu in urmatoarele randuri, dar vreau sa scriu aici intrebarile pe care mi le pun zilnic si pe care sunt curioasa daca si le pun si altii.Ca sa nu ma mai lalai cu blogareala mea amatoreasca, incerc sa va fac o scurta introducere si sa va spun pe scurt ceea ce am de spus.

    Esti inconjurat de zeci de oameni. Crezi ca iti sunt cunoștințe, prieteni, adevărate persoane de încredere sau poate doar simplii trecători prin viata ta...si totusi, nu te simți complet..Oare sunt de vina oamenii cu care iti petreci timpul, oare esti de vina tu ca nu provii din același mediu ca si ei sau de vina e distanta care se pune intre voi, categoriile sociale care va diferențiază, varsta si modul de a gândi? Exista oare momente în care iti permiți sa te simți tu insuti langa persoanele cu care împărtășești asa-zisele momente memorabile...sau sunt doar niște momente efemere, de scurta durata pe care le vei uita atunci când vei gasii adevăratele persoane langa care sa simți ca te poți desfasura liber, fără sa fii judecat pentru ideile arareori stupide, pe care le aduci în discuție.

Nu spun ca sunt o prietena buna,nu sunt. Ma impart si pun suflet in fiecare dintre grupurile de prieteni în care ma învârt,sunt acolo cand au deceptii si bucurii, falimente pe plan emotional sau financiar,  dar..niciunul nu e pentru mine. Sunt bună, zâmbesc, ii ajut, rad alături de ei, plang alături de ei..si totusi..ma simt goala, rece și distanta de fiecare persoana din acel grup.Parca amarul gust al singuratatii ma trage dupa el..imi spune sa raman in abis. Simt ca între ei exista conexiuni pe care eu nu o sa le am niciodata si începe sa imi fie frica. Oare asa trebuie sa fie viata unui adolescent obișnuit sau problema este la mine și la modul meu de a privi persoanele din jur. Sunt o ciudata din cauza faptului ca nu ma incadrez in tiparele lor? Surprins cate o bucatica din mine in fiecare grup, in fiecare prieten, dar nu suficienta cat sa ma faca sa ma simt completa, aparte. Ma întristează gandul ca toată viata o sa trebuiască sa imi caut locul, sa trec prin grupuri de prieteni, pe care niciodata nu o sa ii pot numii persoane importante în viata mea, ca va trebuii sa încerc sa umplu acest gol al singurătății cu persoane care nu merita folosite în acest scop.
Ma întreb...Oare problema e doar la mine? Nemulțumirea pentru persoanele din jur provine dintr-un egoism interior pe care îl exteriorizez punând bariere între mine și ceilalți..? Sau mai sunt și alții care simt aceste lucruri, trăiesc aceste apăsări si se confrunta cu ele?

Teo.

Secolul vitezei

Stiti?!Se spune ca  traim in secolul vitezei. Si asa este! Traim atat de alert, incat pot spune ca uitam pur si simplu sa traim. Uitam sa privim spre toate frumusetile ce ne inconjoara. Nu mai avem timp sa fim buni, sa simtit compasiune sau chiar mila pentru semenii nostri sau pentru orice vietate. Majoritatea avem plumb in suflet si desi este destul de povarnic de purtat, continuam sa-l pastram avand o mare grija sa nu il pierdem, prin indiferenta noastra sau chiar prin faptele nostre. Sunt oameni care au uitat cuvinte precum demnitate, erou, cinstire, generozitate. Oamenii nu mai au timp sa fie curajosi si  sa lupte macar pentru propriile lor vise si se complac intr-o viata anosta cu zilele trecand aproape identic. Se intampla deseori sa treaca zile, saptamani, luni fara sa zambim, fara sa fim fericiti, fara sa cautam sa iesim din acea rutina zilnica si plictisitoare. Incercam sa ne afundam intr- o viata agasanta, cu aceeleasi ocupatii zilnice, incercand sa trecem prin viata, chiar daca aceasta trece pe nerasuflate. Ne complacem in aceste situatii, si ne gasim ocupatii. Aspiram spre lucruri marete, dar ne complacem intr-o viata plictisitoare, doar pentru a scapa de diferitele obstacole ale vietii. Alegem calea usoara in a fugi inaintea timpului, negasind nimic, decat sa ne traim vietile, o data cu timpul. Acesta este maestrul de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine sa fim, avansam, ne oprim si dam inapoi la ordinele lui, greseala noastra e ca ne putem inchipui ca il putem trage pe sfoara.
Timpul este doar un rau din care pescuiesc eu, pescuiesti tu, pescuim noi. Pescuim bune, pescuim rele, putem pescui un peste sau putem pescui un bocanc. Noi suntem cei care in timp, strangem gramada de lucruri pescuite, si ne hotaram drumul pe care vrem sa-l urmam.
Asa ca, dragii mei..Nu incercati sa traiti intr-o viata anosta, si simpla, in care obisnuitul e la control. Incercati sa va schimbati rutina zilnica si sa incercati lucruri noi, sentimente noi, si persoane noi..Toate sunt bune pentru o schimbare de aer!!!
Teo.

Fiti voi insiva!

 

     Mi-e dor de mine pe vremea cand mai stiam sa spun ce simt, chiar daca durea....cand mai stiam sa simt, chiar daca durea s-o spun, cand mai stiam cine sunt, chiar daca n-o spuneam niciodata. Ce trist! Simt apasarea lumii pe final de paragraf, cand nu vreau decat sa dorm. Un somn lung al uitarii de mine, sa n-o mai invidiez pe fata din oglinda, cea care  poate avea orice, mai putin ceea ce isi doreste cu adevarat. Nu vreau sa o mai ascult, imprumutand voci sau imagini din prezent si trecut. Poate vreau doar sa mor incet, pe dinauntru, sau poate am murit deja, ca un scenariu repetat de o suta de ori inainte, cand urmele raman mereu ancorate in atingeri si glasuri, in trandafiri albi, in linii trasate in palme, in singurul adevar pe care as putea sa- l recunosc: fuga de mine. In singurul adevar pe care nu-l voi putea accepta vreodata. Sunt ca toti ceilalti!
        Imi dedic timpul liber in fata telefonului, randurilor ce vor sa se simta libere. Parca ma si vad, cu bucle si ochelari, peste cativa ani, descoperind ca nu stiu cu nimic mai mult decat stiu acum, sau ca poate doar simtul realitatii a invatat sa-mi spuna opreste-te inainte de a incepe sa sper....
        M-am saturat sa stresez pe toata lumea, ma intorc la visele mele, adorm strangand in brate umbre ale propriilor iluzii... Nimeni nu poate sa fie ce a fost o data, dar toti putem sa fim ceea ce ne dorim, doar cu propriile puteri. Vreau ca eu, cea prezenta, sa se stinga usor, ca o petala in vara, captiva in propriile amintiri. De ce acum, cand am tot ce mi-as putea dori, verbul a dori mi-a devenit strain? Sau poate nu, doar nebunia mea ascunsa imi pare un capriciu. Ma sperie intrebarea: Cine sunt eu?  Sunt prea multe eu, in oceane de dorinte amestecate, in valuri de tot daruit ca sa mai stiu ce vreau. Nici nu mai stiu cine sunt pentru ca ma raportez la sisteme de referinta ce necesita mii de confirmari intr-o lume ca asta. Ma arunc cu ochii deschisi in bratele intunericului, perdele grele si mari cad peste ceea ce am crezut ca as putea fi.
        Imi doresc sa fiu o noua eu, fara sa fiu nevoita sa devin o alta persoana!

Teo.

Cine sunt eu?

       

Irina Binder- Insomnii( fragment)
Chiar asa, cine sunt eu? Sunt un om ca toti oamenii...Un om care are si calitati si defecte, un om care s-ar putea madrii si cu fapte marete, dar care, totodata, ar trebui sa se simta rusinat de unele fapte care nu-i fac cinste.....Un om cu greseli omenesti, un om cu experiente de viata frumoase, dar si urate, un om cu framantari interioare si cu temeri, un om care a foast foarte nefericit, dar si fericit, un om care s-a prabusit si s-a ridicat de multe ori, un om care de cateva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regasit de fiecare data. Un om care a crezut orbeste in oameni, in fericire si in iubire, si care a cinoscut gustul amar al esecurilor si al dezamagirilor.
        Sunt un om care a avut caderi, care a inselat, care a mintit, care a tradat, care a vorbit de rau, care a judecat fara sa gandeasca, dar care in final dezgustat si satul de greselile sale s-a ridicat si a incercat sa evolueze.
Sunt un om care a inteles intr-un tarziu ca viata nu trebuie sa fie roz ca sa fie fericire- si ca fericirea nu e conditionata de a avea totul, ci doar de a avea putinul care aduce bucuria sufleteasca, de a te avea pe tine si de a fi liber..
        Un om care s-a trezit adeseori amortit in rutina, care a ratacit de drumuri incerte si care a facut alegeri proaste.
       Sunt un om care a inteles care este binele si care este raul, care a ales rational, dar si irational, un om care priveste in urma are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate si visuri neimplinite...
       Sunt un om simplu, un om visator, un om cald, caruia nu-i este rusine sa-si recunosca greselile si infrangerile in gura mare, un om care nu se teme de judecatile lumii.
        Sunt un om care iubeste oamenii, care le intelege ratacirile si care nu uita ca a avut propriile rataciri...Un om care respecta alegerile celorlalti, oricata durere i-ar aduce ele, si care nu judeca oamenii dupa propriile prejudecati.
       Sunt doar un om care a uitat de multe ori cine este si cine vrea sa devina, dar pe care sufletul, l-a facut sa regrete de fiecare data drumul catre sine.
       Sunt un om care iarta fara sa i se ceara iertare, sunt in om care mai da o sansa, si inca una; un om capabil sa uite orice rautate, crezand in reabilitare. Sunt un om care se indragosteste nebuneste si fulgerator, care nu uita si nu-i uraste pe aceia pe care i-a iubit candva...Sunt un om de multe ori imprevizibil care a spus "Pleaca!", atunci cand ar fi trebuit sa spuna "Ramai!". Sunt un om care a plecat atunci cand a vrut sa ramana, si care a ramas atunci cand a vrut sa plece. Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice si un om care a invatat sa vada dincolo de cuvinte, direct in sufletul tau.
       Sunt doar un om!... Iubit, urat, refuzat, dezamagit, jignit, aprobat, dezaprobat, acceptat, refuzat...sunt doar un om care are nevoie de pacea lui interioara, de echilibru de un loc sub soare, de steaua lui pe Cer, de visuri...Sunt EU!

Lumea s-a schimbat

Într-o lume în care Raul stăpânește,tot ce trebuie sa faci e sa supraviețuiești.Sa știi cum să-ți înfrunți temerile și sa le întorci împotriva adversarului.De ce să-ți fie teama de monștri?Aliaza-te cu ei și totul va dispărea. Acestia sunt doar in mintea noastra.Niciun monstru nu exista decat cei din lumea adevarata.Cei care umbla duoa putere si bani..aceia sunt singurii monstrii de care ar trebui sa ne fie frica.Cim spunea si matusa mea:Monstru e cel care iti vrea raul ,omul si intentiile sale.Atat!De ce sa mănânci lamai dacă ai portocale?Sau de ce sa taci, când ideea-ti aparține?De ce sa accepți jigniri din partea celorlați când poți sa lupți?Într-o lume ca a noastră, nu poți decât sa lupți contra a ce te rănește, și sa aperi ceea ce iubești, sa fii prudent și atent.Generatia noastră nu mai știe ce e aceea bunătate. Știu doar sa fie egoiști *Dragul meu prieten,data viitoare vei primi mai mult,dacă nu vei fii egoist*Învață cum să facă rost de ceea ce doresc fără sa muncească. De la o vârstă frageda IPAD-URI și telefoane le umbla prin mânuțe care ar trebui sa fie afara în nisip sau zăpadă. Știința înaintează rapid și omenirea nu tine pasul.Cu cat înaintează,omenirea devine mai rea și mai egoista,gândindu-se doar la bani și avere.
Asa ca,dragii mei cititori,am sa va rog ceva...Încercați sa nu faceți parte din generația calculatoarelor și a raului. O data cu înaintarea acestuia,prietenia se va termina,singurătatea va domina și lumea va nega orice sentiment care odata aducea fericire.

Teo.

Iubire și lucruri aromate

O lumina s-a aprins în mintea mea.Un semn de întrebare la care vreau răspuns.
Te poți îndrăgosti de o poza?De un muzician,de un pictor?De un artist sau o persoana necunoscuta?
Îl poți iubi fără să-l cunoști?Fără sa știi cine e?
Un răspuns divin mi-a venit în minte.Ceva m-a nimerit.Esti îndrăgostit de arta sa.De muzica pe care o face.De pictura pe care o are...de talentul sau....sau aceasta este o masca, care ascunde adevărată iubire?
Te poți îndrăgosti de un criminal..te poți adapta unei lumi din care nu poți face parte?Sau în adâncul sufletului tău ai făcut mereu parte din acea lume?Din acea persoana?
Gândul meu zboară departe...alta întrebare și alt răspuns îmi împânzesc capul.Gandindu-ma într-un ritm atât de amețitor am înțeles niște lucruri. A iubi este însăși legea vietii. Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.
Toate acestea și altele apar atunci când iubirea este materna.
Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.Asa ca,dați-i voie domnului sa intre în sufletul vostru și priviți minunile pe care iubirea le clădește cu timpul în sufletul vostru.

Teo.

Mantia copilariei

Copilăria. Singurul paradis pierdut!
Vreau sa fiu mereu copil!Nu vreau griji,nu vreau probleme,nu vreau supărări.Imi plăcea mai mult vremea când nu înțelegeam unele chestii,iar la matematica învățăm 1+1=2.
Îmi iubesc copilăria și nu vreau sa o pierd!Chiar dacă am crescut,încă ma gândesc la ea.Incepe sa mi se facă dor,de cum eram când eram copil.Atunci credeam ca pot sa zbor.Am ajuns la o vârstă în care lucrurile care ma înconjoară  nu mai sunt asa greu de ghicit.De ce oamenii plâng la înmormântare sau de ce plâng la botezuri..doar s-a născut cineva..nu înțelegeam de ce mama și tata erau supărați când făceam cate o boacăne,sau de ce bunica era posomorâta când ma loveam...
Când eram mica,aceste lucruri,pentru mine erau de neînțeles..chiar și cu o minte ascuțită,nu înțelegeam..pot spune ca pricepeam mai mult decât ceilalți,dar nu suficiente pentru a-mi hrăni curiozitățile.
La vârsta mea,pot spune încă frageda..am început sa pricep aceste lucruri.Pe unele le displac,la altele m-am adaptat,iar pe restul le înțeleg. Sunt lucruri normale.Plangem la înmormântare pentru ca simțim nevoia sa ne descarcam..la botez,plângem,normal..doar mai avem încă un creștin în casa. Mama cu tata..îmi vor doar binele.Nu-s supărați..sunt dezamăgiți...iar buni...buni e buni...ea se supăra,pentru ca o doare pe ea,o lovitura de a mea.Fiecare bunic, scolit la școala de bunici..știe ca nepotul este comoara sufletului..ei ii intineresc și le aduc zâmbetul pe fata!
Deci,ca o paranteza,pentru voi toți..as vrea sa zic,ca nu ar trebui sa va maturități. Nu încercați sa păreți maturi.Tineti de copilăria voastră. Eu și acum dorm cu ursulețul..de ce ați vrea sa aruncați ceva la care țineți..jucăriile voastre sunt cele care v-au fost alături când erați mici..de ce sa nu le lăsați sa va fie alături și acum?
PRETUITI-VA COPILĂRIA!ESTE CEA MAI FRUMOASA PARTE A VIEȚII! 

Teo.

Trebuie sa învățăm cum sa ne schimbam

"Era cea mai nemiloasa și mai apriga noapte de decembrie.Vantul azvârlea,cu putere,crengile copacilor în geamurile camerei mele.Țiuitul sau,încercând parca, sa transmită ceva.Stateam și priveam pe geam la lupta de afara.O iubeam.Se potrivea cu starea mea...fiecare creanga care lovea geamul,îmi aducea cate o amintire care m-a însemnat. Cerul era brăzdat de nori,la fel cum obrajii mei erau brăzdati de lacrimi.Obrajii cu lacrimi uscate,încercau sa transmită alt val de emoție. Prea mult rău,și nepăsare la oameni.Prea aprigi și necugetatori. Sau poate eu prea neinteleasa?Prea complicata?Prea copilaroasa?Cum luna mai lumina negura de afara,asa și speranța mea ca lumea se va schimba,îmi îmbuna starea.O bufnita cu ochii bulbucați stătea în bradul de lângă casa mea,privindu-mă fix în ochi.Cred ca încerca să-mi vadă sufletul....sau să-mi citească suferința.Poate și ei ii incarca ceva pieptul,rupandu-i-l în mii de bucatele la nesfârșit. Poate și pe ea gândurile o măcinau  cu nerușinare,nedandu-i pace.In acea seara eram spectatoare propriilor suferințe nedrepte. Poate vremea ne simțea suferinta....dar dacă ar fi simțit-o ar fi ținut-o într-o  furtuna continua.Intr-o agonie mult mai mare decât aceea.
În fiecare seara vijelioasa,stau și ascult jalea naturii...ii aud plansetele ritmice și bătăile în parchetul,sfărâmat de la umflaturi provocate de apa.Fiecare seara îmi alina durerea,dar nu fiecare seara îmi ia cate o cicatrice.Acesta e cel mai greu lucru de făcut....trebuie mult timp ca aceste cicatrici sa se vindece...iar pana atunci,agonia nu se va termina."

Aceasta este povestea care ni se potrivește cel mai mult,tuturor.La fiecare furtuna simțim același lucru.Am început sa urăsc. Sa urăsc din ce în ce mai multe lucruri.Urasc certurile,urăsc plansetele...urăsc tot ceea ce e rău. Inima și sufletul meu nu sunt făcute sa suporte aceste lucruri.Chiar si asa,am fost crescuta într-o familie buna.M-au învățat ca aceste lucruri nu trebuie sa fiecare cele care ma caracterizează. Cred ca am și eu momente de acest fel.Dar mereu găsesc luna care îmi da speranța. Asa trebuie  sa facem cu toții. Sa găsim o speranța și o lumina care se ne ajute sa ieșim la suprafață. Sa ne ajute sa înaintăm și sa facem lucrurile din ce în ce mai bine.Putem găsi o persoana care ne va arata calea cea buna.Trebuie doar sa avem încredere în putere noastre și în ale persoanei de lângă noi.

#incredereinpropriapersoana

Teo.

Încrederea,mama tuturor celor bune

Ați simțit vreodată ca ceva s-a sfărâmat înăuntrul vostru?Ca încrederea în cineva a pierit o data cu o mica greșeală,pentru alții nesemnificativa,dar care pe voi va dărâmat fizic și psihic?Atunci când toată încrederea voastră,clădita în ani, și-a luat zborul în doar câteva cuvinte spuse de cineva?

Încrederea este cel mai de preț lucru...poate pentru unii,a conta pe cineva este floare la ureche,fără greșeli,doar cu prietenii la nesfârșit și secrete împărtășite fără suflete grele și fără a simții nicio remușcare în urma acestor fapte.

Fără încredere,nu exista prietenie,nu exista iubire...nu exista nimic...Fără încredere o persoana este pentru mine....Cine este?

Un necunoscut,o vânzătoare de la magazinul blocului,dentistul la care merg de 3 săptămâni,o colege care și-a luat talpasita la fel de repede pe cat a venit?

nu prea cred ca am gânduri foarte limpezi în acest moment....dar știu ca fără încredere...ești un solitar,care nu va avea niciodată încredere în cineva...iar,un om care nu oferă încredere,nu merita nici măcar un "Buna" spus din politețe. 

Oferiți încredere ca și ceilalți sa va ofere!Nu înșelați și nu răscoliti amintiri,dând dovada de încredere,înjunghiind pe la spate.Fiti niște prieteni adevărați!"

#incredere #nebuniedeseara

Teo.

Ne schimba timpul

   
Ne schimbam culoarea parului,stilul
vestimentar,atitudinea,școală.  Schimbam locul în care locuim,mașinile,destinațiile de vacanta,prietenii...Și schimbam iubirile,la fel cum ele ne schimba pe noi.
Noi oamenii,suntem la fel de vii ca anotimpurile....Ne schimbam de la an la an,de la clipa la clipa.
Acum jumătate de an adoram ciocolata alba...acum ador ciocolata amăruie. Hainele mele cu iepurași,au fost înlocuite cu haine negre și imprimeuri ciudate.Acum nu-ți mai place parul lung,te-ai tuns periuța și nu îți este rușine sa te arăți lumii....acum un an plângeai....acum ești plina de fericire,o împrăștii în jur.
Prin toate aceste lucruri ne schimbam.Ne transformam.Orice eveniment fericit,trist,dureros,nostalgic...își lasă amprenta asupra noastră. "Suntem un aluat modelat de mâinile vieții. "-Diana
Erai alta acum 2 ani.Daca am privi zilele de atunci,acum...nu am înțelege ce a fost în capul nostru."De ce am fost cu el?Nu-mi plac ochii sai....nici lucrurile pe care le face.Avea o voce foarte groasa și urata...nu înțeleg ce am văzut la el."; " Eram grasa....nici nu-mi statea bine acea culoare."; "Oare ce mi-a placut la rochia asta? O carpa cu imprimeu."
Acestea sunt doar unele din gândurile care ne-ar aparea în minte dacă am privi în trecut.
Anii trec,timpul ne schimba.Aceste schimbări,se produc natural..fără efort...Nu am nevoie de lecții ca sa ma schimb...Personalitatea mea va rămâne aceeași,doar ca mereu va fii mai noua și mai diferita.Mereu va fi timp pentru o schimbare....oricât de mare.

Teo.