Revin dupa mult timp, aici, pe umilul meu blogg, incarcat cu pagini de nimicuri, pe care simteam sa le expun intregii lumi.

    Revin cu o problema sau cu o intrebare...sau poate sa imi spun un of..nu stiu in ce categorie sa clasific ceea ce simt ca o sa scriu in urmatoarele randuri, dar vreau sa scriu aici intrebarile pe care mi le pun zilnic si pe care sunt curioasa daca si le pun si altii.Ca sa nu ma mai lalai cu blogareala mea amatoreasca, incerc sa va fac o scurta introducere si sa va spun pe scurt ceea ce am de spus.

    Esti inconjurat de zeci de oameni. Crezi ca iti sunt cunoștințe, prieteni, adevărate persoane de încredere sau poate doar simplii trecători prin viata ta...si totusi, nu te simți complet..Oare sunt de vina oamenii cu care iti petreci timpul, oare esti de vina tu ca nu provii din același mediu ca si ei sau de vina e distanta care se pune intre voi, categoriile sociale care va diferențiază, varsta si modul de a gândi? Exista oare momente în care iti permiți sa te simți tu insuti langa persoanele cu care împărtășești asa-zisele momente memorabile...sau sunt doar niște momente efemere, de scurta durata pe care le vei uita atunci când vei gasii adevăratele persoane langa care sa simți ca te poți desfasura liber, fără sa fii judecat pentru ideile arareori stupide, pe care le aduci în discuție.

Nu spun ca sunt o prietena buna,nu sunt. Ma impart si pun suflet in fiecare dintre grupurile de prieteni în care ma învârt,sunt acolo cand au deceptii si bucurii, falimente pe plan emotional sau financiar,  dar..niciunul nu e pentru mine. Sunt bună, zâmbesc, ii ajut, rad alături de ei, plang alături de ei..si totusi..ma simt goala, rece și distanta de fiecare persoana din acel grup.Parca amarul gust al singuratatii ma trage dupa el..imi spune sa raman in abis. Simt ca între ei exista conexiuni pe care eu nu o sa le am niciodata si începe sa imi fie frica. Oare asa trebuie sa fie viata unui adolescent obișnuit sau problema este la mine și la modul meu de a privi persoanele din jur. Sunt o ciudata din cauza faptului ca nu ma incadrez in tiparele lor? Surprins cate o bucatica din mine in fiecare grup, in fiecare prieten, dar nu suficienta cat sa ma faca sa ma simt completa, aparte. Ma întristează gandul ca toată viata o sa trebuiască sa imi caut locul, sa trec prin grupuri de prieteni, pe care niciodata nu o sa ii pot numii persoane importante în viata mea, ca va trebuii sa încerc sa umplu acest gol al singurătății cu persoane care nu merita folosite în acest scop.
Ma întreb...Oare problema e doar la mine? Nemulțumirea pentru persoanele din jur provine dintr-un egoism interior pe care îl exteriorizez punând bariere între mine și ceilalți..? Sau mai sunt și alții care simt aceste lucruri, trăiesc aceste apăsări si se confrunta cu ele?

Teo.